Introspecția – o cale de manifestare a propriei virtuți

.

Fiecare individ este o fortăreață cu ziduri puternice care să facă față intemperiilor, cu acces limitat, cu dependințe care să țină pasul cu lumea modernă, cu posibilități limitate de extindere în spațiu și cu grija permanentă de a avea o fațadă corespunzătoare.

.

Dacă ar fi să facem o introspecție în interiorul acestei fortărețe, în interiorul ființei, ce credeți că am putea descoperi? La prima vedere e posibil să ne spunem că nu e nevoie de nicio introspecție, că știm cine suntem, cum suntem, care ne sunt calitățile și defectele, că știm cât putem duce, care ne sunt limitele, cum putem depăși obstacole, ne cunoaștem puterile și virtuțile, noi fiind arhitecții propriului ansamblu.

.

Oare? Chiar ne cunoaștem cu adevărat? Chiar știm cu adevărat ce se află în in spatele zidurilor? Chiar avem răspuns la orice? Chiar suntem mereu pregătiți? Chiar avem o hartă a sinelui și știm în orice moment de unde venim, încotro ne îndreptăm și care este cea mai bună cale? Oare știm noi cu adevărat dacă reacțiile pe care le manifestăm sunt cele adevărate? Chiar sunt ele ale noastre? Sau sunt simple răspunsuri standardizate, superficiale, gata pregătite, bine gândite să riposteze ori de câte ori este necesar? De fapt, ce altceva facem noi, de-a lungul vieții? Nu cumva de antrenăm, ne pregătim pentru a face față provocărilor, pentru a nu fi luați prin surprindere, pentru a riposta, pentru a lua cele mai bune decizii, pentru a preîntâmpina orice situație sau eveniment care ar putea să ne tulbure existența. Nu cumva ne îmbogățim cu diverse abilități, calități, informații, formule standard, metode de acțiune, punând strat după strat, cărămidă după cărămidă, astfel încât să nu fim prinși pe picior greșit. Ca nu cumva să fim vulnerabili, să greșim, să nu corespundem așteptărilor celor din jur, societății, autorităților, altora din afara ființei noastre.

.

Așadar, de ce am face o introspecție când, de-alungul existenței nu facem altceva decât să adunăm, să acoperim, să creăm o imagine, un exterior corespunzător. Interiorul oricum nu se vede. Si atunci de ce l-am expune de bună-voie? Sunt suficiente zidurile, masca, cochilia.

.

Si totusi, sunt momente în care ne blocăm în ițele pe care tocmai noi le-am țesut, în regulile și standardele pe care noi înșine le-am trasat, stabilit și impus. Ne blocăm în realitatea pe care noi, cu atâta efort, ne-am creat-o. Am creat-o astfel încât să corespundă, să nu fie prea diferită de a celorlalți, să îndeplinească standarde, să ridice ziduri puternice, rezistente în fața greutăților pământene, ajungând să ne izoleze, să ne îngrădească, să ne blocheze în propria noastră cetate, între propriile ziduri.

.

Poate nu ar fi greșit ca măcar în astfel de situații, când suntem prinși în propria capcană, ticluită cu atâta măiestrie, să ne întoarcem privirea spre noi. Să începem să ne privim cu adevărat și să începem introspecția, să stăm de vorbă cu noi (da, chiar este posibil acest lucru), să ne chestionăm, să ne descoasem, să ne redescoperim, să înlăturăm straturile și zidurile la care am muncit atât.

.

Dar cum sa facem asta? Cum să renunțăm la tot ceea ce am agonisit? Cum să pierdem timp distrugând ceea ce noi, cu atâta trudă, am construit? Cum să renunțăm la cochilia pe care ne-am creat-o cu atâta efort, ținând seama de toate cerințele, standardele, schimbările care s-au manifestat în jurul nostru în tot acest lung drum al construcției propriei vieți, propriei fortărețe?

.

Dar, noi știm deja că cele mai scumpe comori, cele mai de seamă nestemate, se găsesc în cele mai ascunse cotloane, în adâncurile pământului, în interiorul cetăților. Și chiar așa este. Cele mai prețuite bogății se află la adăpost, departe de ochii muritorilor de rând, fiind greu accesibile. Numai cei curajoși, numai cei puternici care pot dărâma ziduri, care pot escalada înălțimi, care pot fora în tenebrele pământului, numai cei dornici, cei care tind spre schimbare, evoluție, ajung să descopere nestematele. Numai cei virtuoși.

.

Ce credeți că am descoperi dacă am exploata propria fortăreață, dacă am distruge propria cochilie, dacă am pătrunde în adâncurile ființei noastre? Ei bine, nu putem descoperi altceva decât bogăție, puritate, strălucire, pentru că asta și nimic altceva nu se  poate afla în interiorul unui palat apărat cu atâta sârg, înarmat, fortificat. Bogăție și nimic altceva.

.

E posibil să ne sperie drumul, capcanele și greutățile pe care le-am putea întâlni. Nu poate fi ușor să distrugem ceea ce noi înșine am creat. Poate fi dificil să deslușim propriile ițe, propriile raționamente. Dar, mai ales poate fi devastator să descoperim inutilitatea, zădărnicia, deșertăciunea eforturilor pe care le-am depus atâta amar de timp. Toate acestea însă vor păli, vor deveni nesemnificative, vor dispărea atunci când noi vom pătrunde în tainele propriei ființe, când vom scoate la lumină propria bogăție, când îi vom da voie sinelui să se manifeste, să strălucească, să fie unic, să rupă lanțurile, să spulbere standardele și regulile, să fie liber și neîngrădit, când ne vom recunoaște și ne vom elibera propriile virtuți. Și asta printr-o simplă introspecție, o altă formă de manifestare a virtuții umane.

.

VIRTUTE = calitate, forța morală de a urmări consecvent un ideal; perfecțiune morală. Castitate, curățenie. Înclinație specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acțiuni frumoase.

.

VIRTUOS = cu multe virtuți, cinstit, curat, cast. Care are un talent excepțional, care posedă la perfecție tehnica unei arte. Care respectă și realizează în mod consecvent dezideratele etice, principiile și normele morale.

.

INTROSPECȚIE = analizare a propriei vieți psihice. Observare și interpretare a propriilor stări și dispoziții mentale și emoționale. Autoobservare. Metodă de bază a psihologiei empirice burgheze constând din contemplarea internă, din observarea subiectivă a fenomenelor propriei conștiințe. Autoanaliză.